Articol din arhiva. Pentru politica externă moldovenească, în 2006, România este principala speranţă de succes

Zilele trecute am avut o discutie cu o cunostinta, care mi-a reprosat ca de vreo 2 luni am lasat balta blogul si m-a incurajat sa revin la el. Tot el, mi-a adus aminte despre titlul unui articol pe care l-am scris pentru Timpul in februarie 2006, intitulat "Pentru politica externă moldovenească, în 2006, România este principala speranţă de succes". Discutia noastra a prilejuit o polemica, interlocutorul meu insistand ca am fost prea optimist prevestind o noua era in raporturile moldo-romane in 2006. I-am spus ca vorbeam despre o sansa, dar valorificarea ei depindea de discernamantul Chisinaului si Bucurestiului de a inlatura neintelegerile care au inceput sa se prefigureze. Din pacate am ratat aceasta sansa.

De doua zile lucrez la o analiza privind relatiile moldo-romane in perioada 2005-2007. Intentionez sa postez draftul. Intre timp, recitind articolul de acum 2 ani, am observat ca multe din observatii isi pastreaza actualitatea. Iata si articolul cu pricina:

Timpul
VINERI, 24 FEBRUARIE 2006, NR.22

Pentru politica externă moldovenească, în 2006, România este principala speranţă de succes

Andrei Popov, director executiv al Asociaţiei pentru Politică Externă

Pentru R. Moldova, vizita de lucru întreprinsă la finele săptămânii trecute la Chişinău de către ministrul Afacerilor Externe al României, Mihai Râzvan Ungureanu, marchează deschiderea sezonului diplomatic al anului 2006.

La sfârşitul anului trecut, răspunzând, chiar în paginile acestui supliment, la întrebarea „Ce credeţi că va marca politica externă moldovenească în 2006?”, am spus: „Relaţia cu România, parteneriatul cu care trebuie să-l protejăm şi să-l consolidăm. E necesar să avem suficient discernământ ca să înţelegem că România este un potenţial mare avocat al RM şi că trebuie să valorificăm plenar această relaţie, inclusiv experienţa de integrare europeană a Bucureştiului, dar şi raporturile speciale ale României cu Statele Unite şi ţările UE”.

Rezultatele vizitei ministrului Ungureanu la Chişinău şi primele ecouri pe care le-a produs îmi întăresc convingerea că valorificarea potenţialului existent în raporturile R. Moldova cu România este singura dimensiune majoră de politică externă în care am putea înregistra succese reale pe parcursul acestui an. Totodată, am sesizat şi faptul că firescul proces de apropiere dintre Chişinău şi Bucureşti, relansat acum un an de o altă vizită în Moldova, cea a preşedintelui Traian Băsescu, nu doar că intră într-o fază nouă, dar a ajuns la o răscruce. Săptămânile şi lunile următoare, până la noua vizită la Chişinău a preşedintelui român, ar putea fi determinante pentru viitorul relaţiilor noastre. De reuşim să trecem cu bine de unele hopuri şi capcane a căror existenţă le-a scos în relief vizita ministrului Ungureanu, sunt convins că vom putea imprima acestor relaţii speciale o cu totul altă calitate. De nu vom avea discernământul necesar, la Chişinău şi Bucureşti deopotrivă, vizita şefului diplomaţiei române ar putea intra în istorie ca punctul culminant al unei relansări de parteneriat ratate.

Prima întrebare: de ce anume România? Răspunsul simplu ar fi: pentru că pe celelalte direcţii - Rusia, Ucraina, conflictul transnistrean şi Uniunea Europeană - în 2006, pur şi simplu, nu se pot produce schimbări calitative în bine. Şi iată de ce:

1. Pe primul front estic, cel rusesc, ne aşteaptă un „război de uzură”. Declaraţia preşedintelui Putin din 3 februarie, precum că „starea actuală şi direcţia generală a relaţiilor cu R. Moldova nu poate fi numită satisfăcătoare şi nu reflectă spiritul de încredere şi prietenie ce a caracterizat raporturile dintre popoarele noastre timp de decenii” este ultimul şi, poate, cel mai clar, indiciu că Moscova nu este dispusă să facă un pas în întâmpinarea Chişinăului. Această declaraţie nu este altceva decât răspunsul Federaţiei Ruse la oferta-triplet pe care Chişinăul a făcut-o în octombrie 2005 - reconfirmarea neutralităţii, acordarea de garanţii suplimentare pentru investitorii ruşi şi noi drepturi pentru populaţia vorbitoare de limba rusă. Nu este un „niet”. Mai degrabă, este un „malo”: „Rusia este gata să facă totul pentru a transforma cooperarea noastră bilaterală într-un real şi reciproc avantajos parteneriat şi aşteptăm ca partenerii noştri (adică, R. Moldova - n. n.) să răspundă cu aceeaşi disponibilitate”, a încheiat preşedintele Putin mesajul său de salut pe care l-a adresat noului ambasador al R. Moldova la Moscova, Vasile Sturza. Or, Chişinăul consideră - absolut justificat, de altfel - că a făcut o ofertă maximală şi nu prea mai are ce ceda fără a-şi prejudicia fundamental interesele. În condiţiile în care situaţia politică internă din Moldova nu va cunoaşte o degradare majoră, este aproape de neconceput ca guvernarea să mai facă un nou viraj spectaculos spre Rusia. Iar fără un asemenea viraj, pe care partenerul nostru strategic îl cere ca dovadă a disponibilităţii de a normaliza relaţiile, este aproape de neconceput ca Rusia să-şi modifice atitudinea faţă de dosarul transnistrean şi să renunţe la susţinerea tot mai făţişă acordată consolidării regiunii separatiste.

2. Nici pe cel de-al doilea front estic, ucrainean, anul 2006 nu va aduce schimbări esenţiale. Cel puţin, nu în bine. După 2005, maximum la ce am putea spera este stabilirea unei relaţii de mai mare încredere cu o Ucraină bântuită de probleme endemice de ordin (geo) politic, economic şi identitar, care în mare parte îi determină comportamentul contradictoriu faţă de reglementarea transnistreană. Văzută din Chişinău, dinamica raporturilor cu Ucraina în primele două luni ale anului 2006 repetă întocmai traiectoria sinusoidală a ultimului an. De la speranţe aproape euforice - în ianuarie-martie 2005, legate de aşteptarea unor acţiuni hotărâte ale Kievului vizând astuparea „găurii negre” în Transnistria şi în prima săptămână a anului curent, după semnarea Acordului de către cei doi premieri la 30 decembrie şi apelul comun către UE în problema gazelor din 2 ianuarie, la sentimentul unei frustrări - în aprilie-iunie 2005, după prezentarea planului Iuşcenko, a cărui autor nu a ţinut cont de câteva obiecţii prezentate de Moldova, şi suspendarea implementării deciziilor guvernului ucrainean din 26 mai cu privire la frontieră şi, spre sfârşitul lui ianuarie 2006, după acordul unilateral ruso-ucrainean în problema gazelor şi amânarea implementării acordului interguvernamental cu privire la noile reguli de acces în Ucraina a mărfurilor din regiunea transnistreană, la manifestarea unei mai mari înţelegeri vizavi de ezitările Kievului - încercarea de a vedea paharul mai degrabă plin (acolo abia este acoperit fundul) în aprecierile pe care preşedintele V. Voronin le-a dat Declaraţiei Putin-Iuşcenko din 15 decembrie şi reţinerea Chişinăului oficial de la comentarii dure la tărăgănarea introducerii, începând cu 25 ianuarie, a acordului referitor la frontiera, bufonada negociatorilor ucraineni la ultima rundă de negocieri şi „vizita de documentare” întreprinsă săptămâna trecută de către Secretarul adjunct al Consiliului Securităţii Naţionale şi de Apărare al Ucrainei la uzinele complexului industrial-militar din Transnistria. Un pas înainte, un pas înapoi, un pas într-o parte - acesta a fost mottoul comportamentului Kievului faţă de Moldova în 2005, şi aşa vor rămâne lucrurile în 2006.

Moderarea expectaţiilor Moldovei cu privire la ceea ce poate real face Ucraina şi neinducerea artificială în „transa” aşteptărilor unui miracol din partea Kievului - care, vezi Doamne, ar trebui şi el să pună problema Transnistriei (un subiect periferic pentru politica şi opinia publică ucraineană) în topul intereselor sale, să o vadă şi el cu ochii şi durerea Chişinăului şi să îi subordoneze relaţiile cu Rusia (aşa cum a făcut Moldova), este un bun punct de pornire în demersul complicat, dar de importanţă crucială, al câştigării Ucrainei de partea noastră. Doar acţiuni metodice, în cadrul unei strategii realiste pe termen lung (încă inexistente, din păcate), ar putea conduce la transformarea Ucrainei într-un aliat strategic al Moldovei, fără a cărui susţinere niciodată nu ne vom putea reintegra ţara. Cel mai bine am putea învăţa cum se poate lucra cu Ucraina (să-mi fie cu iertare) de la Tiraspol. Spre deosebire de noi, acesta nu se stinghereşte să trimită săptămânal la Kiev şi reprezentanţi ai administraţiei sale, şi oameni de afaceri. Rezultatele pot fi văzute şi în influenţa exercitată de Tiraspol asupra comportamentului Kievului în reglementarea crizei transnistrene, dar şi în sporirea volumului exporturilor din Ucraina în regiune de la 60 mln. USD în 2000 la circa 300 mln. în 2005. Şi asta în timp ce exporturile de pe malul drept al Nistrului s-au redus în ultimii cinci ani de la 54 mln. la mai puţin de 20 mln.

3. Pe linie moartă (în cel mai bun caz) se va afla şi, propriu - zis, reglementarea conflictului transnistrean. Poziţiile Chişinăului şi Tiraspolului cu privire la modalităţile de soluţionare a conflictului sunt mai îndepărtate ca niciodată din 1992. Pe de o parte, abordarea noastră se fundamentează pe consensul absolut din parlament şi cvasiconsensul existent în societate referitor la acordarea „localităţilor din stânga Nistrului” a unui statut de autonomie. În conformitate cu prevederile Legii organice din 22 iulie 2005, negocierile cu Tiraspolul pe marginea parametrilor acestui statut şi realizării obiectivului democratizării şi demilitarizării Transnistriei sunt rigid condiţionate de (a) constituirea în Transnistria a unor organe de putere reprezentative în baza de alegeri libere şi democratice, „care este imposibilă” fără un „proces larg de democratizare a zonei cu un control din partea comunităţii internaţionale”, care trebuie să includă lichidarea poliţiei politice, eliberarea deţinuţilor politici, participarea în procesul electoral doar în baza cetăţeniei R. Moldova etc. şi (b) realizarea condiţiilor de demilitarizare - „în mod special”, a celor legate de retragerea completă a forţelor militare ruseşti. Pe de altă parte, Tiraspolul fără nici o reţinere a abandonat până şi mimarea interesului faţă de crearea cu Moldova a unui stat comun, federativ, uniuni interstatale ş.a.m.d., şi declară deschis că nu urmăreşte decât un singur obiectiv - obţinerea recunoaşterii internaţionale.

În timp ce, astăzi, pentru Tiraspol reglementarea durabilă a conflictului înseamnă un singur lucru - normalizarea relaţiilor cu Moldova prin separare şi recunoaşterea propriei „statalităţi”, pentru noi aceasta este văzută numai ca acordarea Transnistriei a unui statut de unitate teritorială-autonomă (şi aceasta, doar în cazul realizării unui set de condiţii). Gravitatea situaţiei constă nu doar în faptul că nici Chişinăul, nici Tiraspolul nu sunt dispuşi să facă nici un fel de „cedări”, dar şi în susţinerea de care majoritatea populaţiilor de pe ambele maluri ale unor astfel de linii „verticale” de comportament. Evoluţiile din Kosovo (şi, foarte curând, din Muntenegru), unde comunitatea internaţională este pe cale să renunţe la principiul inviolabilităţii frontierelor şi să accepte realităţile dure de pe teren, recunoscând de jure independenţa de facto a unei regiuni separatiste, nu face decât să producă o infuzie de adrenalină uliilor de la Tiraspol, care speculează cu „precedentul” kosovar, demarând cu o nouă forţă campania de convingere a populaţiei că recunoaşterea Transnistriei este ca şi în buzunar, doar că trebuie de mai rezistat niţel.

Conflictologia susţine că singura alternativă a unei soluţii prin impunere (imposibilă, în cazul nostru) este „acceptabilitatea” reglementării de către majoritatea populaţiilor şi claselor politice ale părţilor implicate în conflict. Or, la ora actuală, suntem foarte departe de întrunirea acestui criteriu. Şi chiar dacă va fi acceptată teza (în fond, corectă) că nu Tiraspolul, ci Moscova este cealaltă parte în acest conflict - lucru pe care nu văd cum l-ar putea accepta şi Rusia -, lucrurile nu vor arăta mai bine. Dovadă în acest sens serveşte intransigenţa crescânda şi susţinerea tot mai făţişă acordată separatismului transnistrean de către Federaţia Rusă. Revigorarea sentimentelor velicoderjavnice la nivelul elitelor politice şi societăţii ruse, în ansamblu, cuplată cu apropierea alegerilor legislative (2007) şi prezidenţiale (2008) din Rusia, nu prevesteşte nimic bun pentru cei care mai speră că în viitorul apropiat Moscova ar putea să-şi modereze comportamentul faţă de Moldova, darămite să reia în tempo accelerat procesul de retragere şi să aplice presiuni mai ferme împotriva celor care sunt percepuţi drept cei mai de nădejde aliaţi. Nu este, deci, un simplu accident de parcurs faptul că pentru prima dată în ultimii opt ani, pe parcursul anului 2005, Federaţia Rusă nu a retras nici măcar un singur vagon cu muniţii. Intransigenţa Rusiei şi vădita nepăsare vizavi de ce va crede lumea confirmă că suntem foarte departe de întrunirea şi celeilalte condiţii sine qua non pentru obţinerea unei reglementări durabile care trebuie, neapărat, să constituie rezultatul unui compromis acceptabil nu doar de către părţile în conflict, dar şi de către principalii actori internaţionali vizaţi.

4. În aceste condiţii, continuarea concentrării Chişinăului pe forţarea frontală a unor progrese în soluţionarea conflictului transnistrean nu are sorţi de izbânda. Cel puţin, nu în următorii doi-trei ani. Indiferent de eforturile pe care le vom depune în noul format de negocieri şi chiar dacă am avea o politică transnistreană impecabilă, nu vom izbuti să obţinem progrese reale în identificarea unei soluţii viabile şi acceptabile în interior şi în exterior. Distribuţia de forţe dintre principalii actori externi nu ne este favorabilă: Rusia este tot mai sigură şi chiar alergică la orice ar putea fi interpretat drept cedare, poziţia Ucrainei va rămâne marcată de ambiguitate, iar Occidentul nu este dispus să intensifice substanţial eforturile sale pentru a depăşi lipsa de flexibilitate a Rusiei şi a convinge Ucraina să fie mai constructivă. Şi pe plan intern, în continuare, nu suntem un pol atractiv pentru Transnistria. Şi nu ne vom putea spori forţa de atracţie pentru populaţia şi oamenii de afaceri de pe malul stâng atâta timp cât vor trena reformele în vederea îmbunătăţirii procesului de guvernare, consolidării instituţiilor, independenţei justiţiei, ameliorării mediului de afaceri, atragerii investiţiilor, combaterii corupţiei, democratizării etc. Fără aceasta, nu vom putea asigura ca procesele ce au loc în societatea transnistreană să contribuie la consolidarea atât de firavei mişcări pro-Moldova şi combaterea eficientă a propagandei Tiraspolului pentru o soluţie pro-Transnistria.
Se impune schimbarea întregii paradigme a politicii noastre faţă de problema transnistreană. În loc să ne batem cu capul într-un perete de beton armat (unde uşa e doar desenată), sperând că doar prin perseverenţă şi verticalitate putem obţine câştig de cauză într-o luptă inegală şi într-un mediu extern şi intern defavorabil, este cazul să ne focalizăm pe nişte sarcini care ne stau în putinţă şi nu depind de factori externi. De fapt, este vorba de trei direcţii mari de pregătire a terenului pentru a putea relua, deja de pe poziţii mai bune, încercările de a obţine o reglementare durabilă în viitor, atunci când şi contextul extern ar putea fi mai favorabil.

• În primul rând, europenizarea şi consolidarea R. Moldova în sensul cel mai larg al cuvântului. Planul de Acţiuni RM-UE şi Strategia de Creştere Economică şi Reducerea Sărăciei constituie principalele două foi de parcurs. La ambele, există serioase restanţe şi întrebări. Implementarea Planului Individual de Acţiuni al Parteneriatului, pe care urmează să-l semnăm în luna martie cu NATO, ar putea complementa aceste eforturi, în special, pe direcţia reformei sectorului de securitate. Respectivele foi de parcurs trebuie urmate nu pentru a primi note din exterior, ci pentru binele nostru. UE, instituţiile financiare internaţionale, NATO ne pot doar ajuta, dar nu pot face treaba în locul nostru. De aceea, evaluarea nu trebuie făcută contabiliceşte: câte legi am adoptat, câte seminare am organizat sau în câte deplasări am fost. Criteriul de evaluare trebuie să fie unul singur - în ce măsură acţiunile noastre contribuie la schimbări reale de instituţii, de practici, de mentalităţi. Asigurarea unui climat politic responsabil şi adecvat sfidărilor şi sarcinilor cu care ne confruntăm este un imperativ absolut. Conştientizarea gravităţii problemelor pentru care trebuie să găsim soluţii europene ar trebui să ne facă să depăşim divergenţele de moment şi să punem accent pe ceea ce ne uneşte, în loc să scoatem în relief ce ne dezbină şi ne distrage de la chestiuni cu adevărat prioritare. Aceasta poate fi privit şi ca un test al maturităţii clasei noastre politice. De nu-l trecem, mâine-poimâine se va pune altă întrebare: cât de adecvat este acest stat care, după un deceniu şi jumătate, aşa şi nu a însuşit că „statalitatea” înseamnă nu doar simboluri şi drepturi, ci şi obligaţii concrete faţă de cetăţeni…
• În al doilea rând, trebuie să câştigăm populaţia şi businessul transnistrean şi să avansăm în democratizarea şi desovietizarea acestei regiuni, având grijă să apropiem oamenii de pe cele două maluri, nu să-i înstrăinăm. O simplă îngheţare a conflictului, propusă de unii experţi străini, cu decuplarea Transnistriei de restul Moldovei după modelul cipriot, comportă marele risc al separării ireversibile dintre cele două maluri. În cazul în care Moldova şi prietenii săi adevăraţi vor lăsa aceste procese în voia sorţii, riscăm să ne trezim în câţiva ani cu un Kosovo sau Muntenegru mioritic, care prin referendum perfect democratic va opta pentru un viitor separat. În cazul transpunerii în practică a reţetelor de decuplare şi carantinizare a Transnistriei, am putea cădea şi în cealaltă capcană: peste câţiva ani, populaţia de pe malul drept ar putea să nu mai dorească să se reunească cu „transnistrenii ăştia”. Adică noi, cei rămaşi în Moldova controlată de Chişinău (care, să sperăm, va fi mai democratică şi mai prosperă), să respingem însăşi posibilitatea reintegrării, pe motiv că nu vom accepta să plătim nici un fel de costuri. S-ar putea repeta, astfel, situaţia în care anume grecii ciprioţi, mult mai înstăriţi şi avansaţi după trei decenii de decuplare, au respins în 2004 Planul de unificare a Ciprului, în pofida faptului că acesta a fost susţinut de întreaga comunitate internaţională. Pur şi simplu, ne-am putea obişnui într-atâta cu viaţa într-o Moldovă ciuntită, încât peste câţiva ani nici să nu ne pese de Transnistria (mai ales în cazul în care pentru reintegrarea ei ni se va propune să renunţăm măcar la ceva).
• În al treilea rând, trebuie, o dată şi o dată, să începem să ne promovăm în mod serios interesele şi poziţiile în exterior. Cu precădere în Occident, unde suntem în continuare aproape necunoscuţi. Dar să nu uităm nici de Rusia şi Ucraina. Evident, implicarea mai energică a prietenilor pe care îi avem în reglementarea transnistreană şi estomparea unor tendinţe negative în Est depinde în mod hotărâtor de modul în care aceşti actori îşi percep interesele în Moldova. Este extrem de important să-i ajutăm activ şi competent să conştientizeze mai bine aceste interese. Pentru aceasta, trebuie să ne facem auziţi şi înţeleşi. Doar după aceasta vom putea fi susţinuţi mai mult. Să nu ne facem iluzii: pentru decidenţii din marile centre de putere ale lumii, Moldova nu prezintă o prioritate. Nu suntem buricul pământului, nu prezentăm o câtuşi de mică valoare strategică şi, în consecinţă, nu facem parte din topul agendei preocupărilor liderilor acestor state şi organizaţii. Trebuie să ne luptăm pentru atenţia lor. Cu tot respectul pentru calităţile omeneşti ale multor din deţinătorii poziţiilor-cheie în puţinele ambasade pe care le avem, dar continuarea actualei situaţie nu mai poate fi tolerată: majoritatea ambasadorilor numiţi în ultimii ani nu doar că nu înţeleg limba engleză, ei nu posedă cunoştinţe diplomatice speciale şi nu stăpânesc subtilităţile vieţii internaţionale, care i-ar califica în interlocutori interesanţi pentru politicienii, diplomaţii şi analiştii străini de a căror poziţie depind decizii cruciale pentru soarta ţării noastre. Or, cu ce drept oare o ţară atât de mică poate să ceară cuiva să se ocupe mai mult de problemele sale, când ea însăşi nu face minimum minimorum pentru a-şi promova interesele. Aici, nu mediul extern nefast şi „uneltirile duşmanilor” sunt de vină. De vină este altceva…