Despre acest blog, dupa trei sapamani de pauza

Nu am scris timp de aproape 3 saptamani. E destul de mult pentru un blog viu. Din experienta stiu ca riscul este mare ca in cazul unor astfel de pauze (neantuate) chiar si acei putini cititori care iti mai viziteaza din cand in cand pagina, sa renunte sa o mai faca. Mi s-a intamplat si mie pur si simplu sa incetez sa verific adrese care candva mi se pareau interesante dupa ce vedeam ca nu se actualizeaza de mai multe saptamani. De altfel, in acest rastimp am constatat ca numarul celor care intra pe acest blog este mai mare decat credeam: mai multi prieteni si cunostinte mi-au spus ca citesc blogul, ca il gasesc util si m-au incurajat sa continui.

Iata, continui. Adevarul este ca de cateva ori ma porniseram sa scriu, dar ma opream la mijloc de drum: inca nu ma simt conformtabil sa las in spatiu public comentarii si ganduri nepieptanate, deseori scrise dintr-o suflare fara a fi recitite. Preluarea unor postari in presa - cu si fara atribuirea sursei originale - sporeste intr-un fel aceasta presiune de a cantari ce scrii. Si atunci, in loc sa scrii nestingherit ce ai de spus (atunci cand ai ce spune, fireste) concentrat pe idei si substanta, incepi sa cantaresti cuvintele, sa alegi expersiile, sa te gandesti la stil, forma, context. Si cum spun americanii “the best is the enemy of the good” (“dorinta de a face un lucru foarte bine, te impiedica sa-l faci pur si simplu bine”… Sau in general nu-l faci, asa cum bunaoara mi s-a intamplat si mie cand nu am scris despre:

• polemica pe marginea declaratiilor lui Kalman Mizsei de la Bucuresti,
• dezbaterea proiectului Conceptiei Securitatii Nationale la sedinta Consiliului fractiunii PCRM,
• promisiunea Presedintelui Voronin ca in curand vom avea un regim liberalizat de vize cu UE,
• initiativa Chisinaului de a convoca pe 24 august o reunine a viceministrilor de externe dedicata Moldovei,
• spargerea aproape definitiva a parteneriatului politic si tensionarea situatiei politice cu consecintele nefaste de rigoare si riscurile care decurg din noua situatie,
• vizita ambasadorului Kirby la Tiraspol si intalnirea cu Proriv, atat de diferita de intalnirea pe care ieri a avut-o tot cu ei Louis O'Neill,
• pericolul “armenizarii” Moldovei prin cedarea controlului asupra unor obiecte economice strategice Rusiei (stie oare cineva ce proiecte urmeaza sa discute la Chisinau Ministrul rus al economiei Gref la sfarsitul lunii august?),
• audierea Ministrului roman de Externe Adrian Cioroianu in Senat si Camera deputatilor, inclusiv pe subiectul Moldovei;
• discutiile din mass-media romanesti despre R.Moldova/Basarabia si experienta persoanala de obtinere a vizei romanesti.

Voi incerca sa recuperez, iar pe viitor sa fiu mai operativ. Nu ca as avea de spus niste lucruri revolutionare la aceste subiecte, dar cred ca pot contribui la o discutie informata in firavul nostru spatiu public. Cu propria perspectiva, idei, informatii si comentarii. Cred ca e nevoie de o discutie mai vie si mai competenta pe subiecte de politica externa. Fara suparare, dar multe din putinele comentarii la acest subiect sunt prea des rupte de realitati, reprezinta mai mult constructii teoretice ale autorilor, deductii logice care nu se intersecteaza cu planul politicii reale.

Procesul decizional in acest domeniu este si asa extrem de netransparent si opac, multe decizii se i-au dupa ureche, fara a tine cont de context, reguli, impact, si asta face deseori mult rau. Iar intr-o tara ca Moldova greselile de politica externa costa mult. Cei drept, de vreo doi ani de zile insist pe ideea ca politica externa nu poate compensa absenta succeselor in politica interna. Principalul nu este ambalajul ci continutul. Asa e. Doar ca o politica externa slaba poate agrava lucrurile si asa proaste.

In acelasi timp, cred ca ducem lipsa unor analize depolitizate si nepartinitoare, care nu urmaresc interese conjuncturale, nu fac jocul cuiva, ci reprezinta expresia unor analize echidistante si, de aceea, sunt mai credibile. Am in minte doua-trei nume de analisti politici foarte buni (recunosc, mai eruditi si versati decat mine). Le citesc cu placere si admiratie articole si studiile, conversatiile cu ei sunt prilej de satisfactie intelectuala deosebita. Si totusi, uneori si in particular cand vine vorba de comentarii publice, analistul trece pe planul secund pentru a oferi forma si argumente politicianului. In consecinta, sunt partinitori, inchid ochii la ceea ce nu le convine, scot in evidenta si amplifica ceea ce le intareste pozitia. In discutii particulare deseori sunt mai echilibrati si prudenti in aprecieri si, pana la urma, se intampla sa recunoasca ca nu-si pot permite luxul sa faca abstractie de postura de politician, de interesele de partid sau calculele de oportunitate politica (in cazul in care nu sunt afiliati politic).

Tentatia de politizare e mare. Pana acum i-am rezistat. Probabil din toamna voi iesi cu o rubrica saptamanala de politica externa in presa. Inca nu stiu unde - Timpul, Flux, Jurnal, europa.md, IPN? Incep cu blogul si dupa aceea vedem cine ar putea fi interesat. De mult mi-am dorit sa fac acest lucru. Chiar imi place sa scriu, si cred ca scriu repede. Dar scrisul mai este si un exercitiu important care te tine in forma. Pana acum insa efortul principal l-am consacrat consolidarii Asociatiei de Politica Externa. Odata ce lucrurile incep sa intre cu APE pe un fagas normal cu o echipa buna, primele proiecte serioase, conectarea la reteaua organizatiilor de profil, castigarea unei anumite reputatii institutionale, cred ca imi pot permite sa scriu si sa public mai mult.

Ceea ce nu inseamna ca voi renunta la blog. Doar ca aici imi pot permite sa scriu diferit, spontan si descatusat de preocuparea legata de context, structura, nuante, inchegarea argumentelor etc. Or, anume din aceasta perspectiva, blogul este o provocare pentru mine. Sa scap de o anumita deformare profesionala (nu cea mai proasta, zic eu) si, anume, grija, uneori excesiva, pentru nuante si pentru a fundamenta temeinic subiectul tratat.

E poate firesc ca pentru un jurnalist si diplomat de formatie greutatea cuvantului sa aiba o semnificatie aparte. De ani de zile aveam afisat in birou strofa lui Vasile Romanciuc; “Sa-ti fie atat de drag cuvantul/ Incat atunci cand il rostesti / Sa crezi ca insusi Eminescu / Asculta ce si cum vorbesti”. Lucrul la Minister de Externe a accentuat aceasta grija pentru cuvantul rostit.

In diplomatie, nuantele conteaza in mod deosebitt, caci pot transmite mesaje foarte diferite. De aici si vine proverbiala generalizare a discursurilor diplomatice, ridiculizata de analisti si jurnalisti (nu vorbesc aici de limbajul de lemn si de non-mesaje care la unii mascheaza lipsa de intelect si competenta). Spre deosebire de analisti si jurnalisti, in spatele cuvintelor diplomatilor se ascunde puterea de decizie, de actiune, si, deci, responsabilitatea de a nu transmite un mesaj gresit, neaocoperit sau pentru care nu ai mandat. Plecat de trei ani din Externe, pana in prezent nu m-am eliberat de aceasta povara. Deseori ma surprind ca vorbesc ca un diplomat.

Ori mesajul din blog e altceva. Nu e nici nota verbala, nici aide memoire, nici declaratie de presa. Aici conteaza in primul rand “ce” spui si mult mai putin “cum”. Si daca ti-a mai scapat vreo nuanta, vreo virgula sau lasi nedeschisa vreo paranteza acolo unde cineva poate interpreta gresit, se accepta, nu e grav.